Noapte

Noapte cu cer plâns peste noi,
Noapte cu Marte şi clape atinse uşor…
Un infinit de lumini, de culori:
Curcubeele eului după ploi…

Luna zâmbea dintr-un crater,
Cuminte, senină, Ea însăşi.
M-am închis în camera mea de copil
Şi-am aşteptat să cresc… până la cer…

Un înger din vis, de departe,
Apărut în fereastră, plutind,
M-a căutat în trecutul din mine
Şi m-a privit în viitorul lumii deşarte…

Întrupat din speranţe şi vise,
Şi-a ascuns chipul dupa aripă
Şi-apoi s-a privit în oglindă,
Ascultând ce odată rostise…

Am plans şi-am râs ca nişte copii:
Aici totul sfârşea şi-ncepea,
Ne credeam singuri şi unici.
Doar liniştea ne mai putea auzi…

Demonul ne-a privit pe-amândoi,
De dincolo de umbră, de mască:
Ar fi vrut, îmi părea,
Să dea Timpul pe-o clipă de… Noi…

Eram înger şi demon, biată Fiinţă,
La fel cum erai, la fel ca şi tine.
În noi stăpânea Realul
Şi Visul de dincolo: eterna neputinţă...

Trupul straniu, şoptit,
Întrupat din lut: un golem,
Căpătase suflare şi suflet
Dintr-un cuvânt… de buze lipit…

Tremuram de-un fior lumesc,
Iar inima-mi bătea nebuneşte:
Noaptea se-apropia de sfârşit,
Aveam să te văd, aveam să orbesc…

A fost doar o poveste
Neterminată: ucisă de-al ei autor,
Pe care mâna mea de orb
O citea în Braille… nebuneşte…

Julia Kretsch
10 August 2006
Bucureşti

Priviri venite nu din ochi,
Ci din străfundul timpurilor…

Mă ascundeam în tine… de mine…

Un gând ce răsare senin
Şi-apoi moare tăcut aici,
Urlând în altă galaxie…

Devenisem un munte,
Gata să ating
Orice mi-ar fi dăruit cerul…

Îmi ţineai mâna spunând
Că mă aperi de lumea câinilor…

Te-am pândit…

Te-ai înecat în privirea mea…

Şi-acum ţin ochii strâns închişi…
Pentru-a te pastra…


Julia Kretsch
10 August 2006
Bucureşti

Tu lipseai.

Erai lângă mine,
tăcut privitor,
martor al lumii
de dincolo…

Tu lipseai.

Te priveam absorbită,
cu mâna dusă la gură,
iar inima îmi alerga
într-o gară
din care

Tu lipseai.

Când, în sfârşit, am înţeles
unde eşti,
plecaseşi deja…

Dincolo
nu mai eram
decât eu…


Julia Kretsch
30 August 2006
Constanţa

Stăteau albe, tremurânde, nude
în faţa mea…

Ca pereţii unei case
ce-şi aşteaptă zugravii…

Ca obrajii de femeie, în zori de zi,
curând a fi sulemeniţi…

Aşteptau…

Şi îmi era milă de ele,
de puritatea lor, de frumuseţea lor…

Aşa că am pus tocul deoparte
şi-am închis versurile în mine…


Julia Kretsch
30 August 2006
Constanţa

Mă rezemam de soare
ca de umărul tatei

Şi sărutam luna
ca pe mâna mamei.

Eram un univers
într-un alt univers.

Eram un copil
cu lumină în păr
şi-un sărut pe obraz…

S-au rotit galaxiile
de câteva ori…

Iar ei
tot icoana mea sunt,
iar eu
tot copilul ce li se-nchină…

Timpul şi Ei…


Julia Kretsch
30 August 2006
Constanţa

Scriu poezii
pe care nu le citeşte nimeni…

Triste, cu obrajii plânşi,
ca nişte iubite părăsite…

Fiecare cuvânt
e o lacrimă neagră
cursă pe foi mototolite,
ce-ar fi găzduit mai degrabă
calculele vreunui spiţer,
deţinător cert al reţetei fericirii…


Julia Kretsch
30 August 2006
Constanţa

Am oprit al meu zbor
Pentru numai o clipă,
M-am pogorât pe un nor,
Să-mi odihnesc o aripă.

Am privit apoi spre pământ,
Cu ochii lumii de-apoi,
Şi-am văzut un suflet înfrânt
De lume, de foc şi de ploi.

Am rupt din aripă o pană,
Ţi-am trimis cu ea gând senin –
Vindecare pentru-a ta rană,
Eliberare din chin.

Dar n-ai vrut ori nu ai putut
Să vezi că nu-i viaţa de vină.
Ai ales sfârşit, nu-nceput,
Prea frică ţi-a fost de lumină.

Şi-aripa, astfel, mi-ai frânt,
Am rămas între lumi, nu mai zbor.
În vag mai strig către vânt,
Nu pot să urc şi nici să cobor.

Am s-aştept trezirea-ţi din vis,
Am să stau pe o rază de lună
Şi-am să sper că vei ieşi din abis
Ca apoi să zburăm împreună.


Julia Kretsch
11 iulie 2000
Constanţa

Din piatră-ntrupată, din lut,

Privesc în jur fericirea,

Aş vrea să cobor, aş vrea să ascult

Cum ploaia îmi udă trăirea.

Piatră măcinată de gânduri

Şi stea luminată de dor –

Am scris sângeriu nişte rânduri

Înainte să plâng şi să mor.

Aş fi vrut să respir din iubire,

Aş fi vrut parfum să adun,

Am rămas cu-o simpl-amintire,

Am rămas singură-n drum.

Nu pot, nu vreau, nu accept

Din timp să m-aleg cu-o secundă.

Te vreau şi încă te-aştept

Să-mi alini o trăire, o undă.

Sculptorul meu m-a uitat

Şi stau la răscruce, cu-o pană în mână,

Scriind de iubire, de zei, de păcat,

Alunecând pe soclu-ntr-o rână.

Nisipul uitării l-am presărat

Peste trup, suflet şi minte.

De tine, însă, tot n-am uitat

Şi simt în versuri, şi simt în cuvinte.

Adăposturi în piatră o mie,

Adăposturi în vis –

Preludiu la veşnicie,

Cer şi abis…

Julia Kretsch

22 februarie 2006

Bucureşti

Boala care mă doboară
Încet, chinuitor şi zilnic
E viaţa care mă omoară,
Condamnându-mă silnic.

E deplorabila-mi stare
Şi deplorabilul gând
Pentru-o ultimă floare
A unui deplorabil pământ.

Rostesc iar şi iar: deplorabil
Şi sensul, cu-ncetul, se schimbă.
Devine măreţ, inefabil:
Ce deplorabilă limbă!

Aştept să mă nasc din leşin,
Să-mi adun rămăşiţele firii,
Deplorabil, apoi, să mă-nchin
La zeii muţi ai închipuirii.

E-un virus în mine, în toate,
Ce-mi macină unicul gând,
Ce vlaga obosită-mi absoarbe
C-un singur, deplorabil cuvânt.

Un frig deplorabil, acut
Pătrunde trupu-mi de ţărână:
E-al vieţii ultim sărut,
Deplorabila, recea-i cunună.

Deplorabili sunteţi cu toţii,
Deplorabili muri-veţi curând,
Bătătorind cărările vieţii
Pentru câţiva bănuţi de argint.

Deplorabilă ploaie obosită
Într-un sărac, deplorabil decor -
A timpului comprimare rănită
Într-un unic, deplorabil “eu mor”.

Ochii-mi sunt roşii de fum,
Orga mă plânge incantabil,
Lumânarea-i stinsă de-acum,
Mă sting şi eu, deplorabil.

M-a cuprins, nemiloasă, teama
C-au murit toate, încet, mereu,
Şi-atunci abia mi-am dat seama
C-am murit, deplorabil, şi eu.

Julia Kretsch
26 decembrie 1996
Constanţa

Lumea întreagă s-a pregătit
Să cadă în ultima dizgraţie,
Iar tu îţi iei zilnica raţie
De sforăit.

Se moare, se ucide cu spor,
Trăiesc popoare pe apucate
Cad capii pe capete,
Tu sforăi de zor.

A fi sau a nu fi
Întinat, omorât, umilit.
La tine problema a devenit
A sforăi.

Nici nu eşti fericit,
Nici nu te doare cotul,
Căci tu trăieşti totul
Prin sforăit.

Te răsuceşti mormăind,
Te visezi împărat peste o ţară
Pe care o conduci cu fanfară,
Sforăind.

Ce-ţi pasă ţie că Terra o rană-i,
Că omul e stins, un tăciune?
Nu-ţi pasă de nimic azi pe lume
Căci sforăi.

I-au mai rămas speranţei
Doar nişte bandaje uzate:
Se vor rupe şi vor cădea toate,
Iar tu sforăi-vei.

Şi-atunci când tot va trebui
Să te trezeşti pentru-a muri,
Ea, moartea, te va ocoli
Fiindcă vei sforăi.

Şi singur în lume rămânând,
Unicul succesor al erei slute,
Vei fi emblema lumii mute
Sforăind.

Julia Kretsch
25 noiembrie 1996
Poiana Câmpina

Pune-ţi costumul de gală,
Reciteşte-ţi discursul,
Drege-ţi vocea
Şi minte, minte ceva!

Te aşteptăm de secole,
Am născut copii pentru tine,
Trăim doar pentru această clipă.
Deci minte, minte ceva!

Ne vom lua, apoi, pruncii,
Ne vom întoarce acasă
Visând la cuvintele tale.
Aşa că minte, minte ceva!

Ne-am trezit de cu zori,
Ne-am spălat, ne-am primenit,
Ne-am pus hainele de duminică.
Hai, minte, minte ceva!

Acum câteva milenii
Am auzit de sfârşitul lumii.
Să nu ne prindă nepregătiţi.
Aşadar minte, minte ceva!

Nici n-am apucat să mâncăm.
Suntem flămânzi doar de vorbele tale.
Priveşte-ne, de poţi, în ochi
Şi minte, minte ceva!

Nu e nevoie să te credem,
Nu e nevoie să filosofezi.
Vrem doar puţină atenţie.
Deci minte, minte ceva!

Poate vom arunca în tine
Cu piatra statuii tale.
Tu, totuşi, fă-ţi datoria
Şi minte, minte ceva!

Şi, după ce vei muri,
Dacă nu vom muri noi mai întâi,
Îţi vom ridica o altă statuie
Pentru că ai minţit, ai minţit ceva!

Julia Kretsch
3 decembrie 1996
Constanţa

Frunze veştede şi triste
Resemnate se desprind
Şi, cu graţii de artiste,
În rugină mă cuprind.

Toamnă a tristeţii mele,
Mă învălui în etern
Şi, rupându-mă de stele, 
Mă apropii de infern.

Parc-o rug-ar vrea să spună
Stropi ce cad timid, mărunt
Şi-apoi tainic se adună – 
Rugă fără un cuvânt.

Toamna, albă de cenuşă,
Fără râset, fără plânset,
Azi mi-a poposit la uşă
Fiindcă toamnă mi-e în suflet.

În zadar alung tristeţea
Şi în van mă istovesc.
La ce-i bună tinereţea
Cu un suflet bătrânesc?!

Şi-am primit-o, deci, în casă,
La oleacă de taifas,
Şi-a intrat încet, sfioasă,
Tot uitându-se la ceas.

A stat cât să mă privească
Lung, istovitor şi greu
Şi apoi ca să răpească
Bătrâneţea sufletului meu.

Toamna a plecat apoi,
Tot bătând la uşi, umil,
Şi, uitându-se-napoi,
M-a văzut în prag, copil.

Şi-adunând mereu, cernită,
Ale ei surori zeci, sute,
S-a tot gârbovit smerită
Şi-a dispărut încet, pe tăcute.

Întunericu-a-mpletit din ramuri cunună – 
Plecăciune anotimpului defunct,
Iar noaptea, văduvă de lună,
M-a-nghiţit în ea şi nu mai sunt.


Julia Kretsch
1 noiembrie 1996
Constanţa

Într-o putredă natură,
Într-o plasă a minciunii,
Într-un veac umbrit de ură,
Celebrăm sfârşitul lumii.

Gângăvind, cu ochii scoşi,
Copii ai adopţiunii,
Muritori şi păcătoşi,
Celebrăm sfârşitul lumii.

Preamărindu-ne ca zei
În opiul amărăciunii,
Complotând fără temei,
Celebrăm sfârşitul lumii.

Printre ciume şi războaie,
În era putreziciunii,
Sub o neagră, tristă ploaie,
Celebrăm sfârşitul lumii.

Blasfemind eterna casă
Cu limba deşertăciunii,
Pângărind sfinţita rasă,
Celebrăm sfârşitul lumii.

Cu scheletele-mpietrite
Şi cu moartea raţiunii,
Printre visuri ofilite,
Celebrăm sfârşitul lumii.

Julia Kretsch
31 decembrie 1996
Constanţa

Mi-e mintea toată-nvăluită-n ceaţă
Şi sufletul preaplin îmi e de tine – 
Iubire unică din unica mea viaţă
Ce-a devenit, de mult, şi eu, şi sine.

Dintr-o fotografie-nceţoşată
Desprind surâsu-ţi efemer:
Aducere aminte a nopţii de-altădată
La-a cărei geamănă nu încetez să sper.

E ceaţă-n suflet şi în ochi,
E negură, şi fum, şi smog, şi foc,
Destin, însemn, fetiş, deochi
Şi toate-acestea la un loc.

Înceţoşare-n mâna-mi care scrie
O ultimă scrisoare, cu slovele de lacrimi,
Ce-au curs din norii fără de simbrie
Ai unui ochi învăluit în patimi.

Mă-nceţoşez, dispar adânc în mine,
Uitând orice plăcere, orice greaţă,
Purtându-te în suflet doar pe tine,
La fel, învăluit în ceaţă.

Visez la lemnul băncii putrezit,
Al unui timp apus demult în ceaţă,
Visez la gândul de iubire nerostit
Al unei inimi explodând de viaţă.

Şi-a dispărut de tot pământul
În volbura unei treziri de dimineaţă
Şi-a mai rămas pe lume numai gândul
De tine, de mine şi de ceaţă.

Te caut şi-acum cu ochii-nceţoşaţi,
Printre umbre de fum şi resturi de scrum:
Dintre nuferii ce-n nămol fost-au plantaţi
Mor şi mă nasc, aievea şi-acum.

Pendulez haotic între vis şi coşmar,
Aştept zadarnic o inimă de gheaţă;
Un singur gând apăsător şi amar
Şi-o singură senzaţie: mi-e ceaţă.


Julia Kretsch
2 decembrie 1996
Constanţa

Închideri de pleoape
Sub aripi de îngeri – 
Patru semiluni tăcute
Într-un freamăt
Dincolo de lume…


Julia Kretsch 
22 iunie 2001
Constanţa

Îşi începea romanul gândindu-se deja la muzeul ce avea să se deschidă în cinstea sa, peste nu foarte mulţi ani. Ar fi vrut să scrie la computer, îi era mai la îndemână. Dar, în imaginaţia sa, muzeul nu putea găzdui un hard, o placă de bază sau o tastatură. Prin urmare îşi cumpărase un top de foi albe, pe care stiloul să alerge cu plăcere.
Ba chiar îşi făcea probleme asupra caligrafiei. Fusese întotdeauna un plastograf talentat, poate pentru că nu avea un scris propriu, preluându-le pe toate cele care îi plăceau la alţii. În sfârşit, alesese unul înclinat uşor spre dreapta, cu litere mici şi ascuţite. Aşa văzuse el în muzeul unui mare scriitor. Nu mai ştia care. De asemenea, în caz că slovele aveau să-i curgă mult prea uşor, avea să taie câte un cuvânt, ici-colo. Şi avea să facă adnotări pe margine şi să pună note în subsolul paginilor. Aşa văzuse el la scriitorul acela mare. Nu mai ştia care.
Se înarmase cu cerneală şi un ibric mare de cafea. Ba pusese pe masă chiar şi o farfurioară cu brânză. Citise el că un alt mare scriitor îşi stimula intelectul cu aşa ceva. Aştepta la masa din scânduri, cu lampa aprinsă, venirea Muzei.
Casa era veche, îmbrăcată pe dinăuntru şi pe dinafară în mucegai. O cumpărase recent, special pentru această îndeletnicire care avea să-i aducă nemurirea. Se gândise că vila sa cu piscină nu putea fi transformată în muzeu şi apoi, mai citise el, toţi marii scriitori trăiseră şi scriseseră în condiţii mizere. Aşa trebuie că venea inspiraţia. Luxul se pare că o gonea.
Camera în care stătea era un fel de beci. De fapt, era vorba despre demisol. Privea pantofii trecătorilor, încercând să ghicească ocupaţia şi pasiunile fiecăruia. Habar n-aveau ei că aici, ascuns într-o hrubă, să afla un nemuritor. Ce ştiau ei?! Habar n-aveau la câte renunţase. Lăsase afacerile în grija partenerilor, o părăsise pe Lola, femeia pe care o iubea de câteva luni…Prietenii îl priviseră cu un soi de dispreţ, pe care el îl luase drept invidie. Ce mai! Doar un om cu O mare putea lua o asemenea decizie, putea renunţa la tot pentru a se dedica scrisului, oamenilor… Nemuririi!
Un fluture începu să roiască în jurul veiozei, smulgându-l dintre gânduri. Dădu din mână în silă, enervat că trebuie să se ocupe de asemenea mărunţişuri, când el are de înfăptuit… În fine! Scoase capacul stiloului şi aşternu pe prima pagină din top două cuvinte: Ion Popescu. Numele lui! Îi plăceau literele acelea mici, ţuguiate, aşa cum le planificase. Trasă o linie hotărâtă dedesubt şi apoi luă o bucată de brânză. Mestecă îndelung, cu privirea aţintită asupra peretelui din faţa sa. Atârnase acolo un calendar. Avea 31 de zile să devină nemuritor! Adică toată luna octombrie. Se gândise că era suficient. La urma urmelor, putea foarte bine să mai adauge câteva zile, ca într-un proiect nu tocmai bine manageriat, în care acorzi ceva bani şi timp pentru cheltuieli şi întâmplări neprevăzute.
Înghiţi o gură de cafea şi începu să-şi frece tâmplele. Despre ce să scrie? Trebuia neapărat să fie ceva nemaivăzut, nemaiauzit, nemaiîntâlnit… Într-un cuvânt, nemaipomenit!
Tot gândindu-se, simţi că-l apucă somnul. Drace! îşi spuse. Doar m-am trezit la amiază, tocmai pentru a rămâne treaz noaptea, când vin muzele pe la scriitori… Căscă şi se întinse. Scaunul scârţâi îndelung, nemulţumit… Ion Popescu se gândise că un scaun comod l-ar fi îmbiat la somn. Aşa, cu scândurile acelea bine înfipte în coaste, nu-şi putea îngădui răgaz… Cel puţin acesta fusese planul iniţial.
Se ridică şi-şi pregăti un sandvici, în chicineta de alături. Doar nu putea începe o capodoperă aşa, pe stomacul gol. Înfulecă mulţumit, cu poftă, gândindu-se la înfăptuirea ce-i stătea în faţă, la câţiva metri, între un toc şi nişte coli albe…
Tresări brusc. Cineva bătea la uşă! La ora asta?! Îşi şterse gura grăbit şi urcă scările până în hol. Îşi lipi urechea de uşă. Aproape că-i sări inima din piept, când degetele acelea bătură din nou cu putere, la doar câţiva centimetri de timpanul său.
Uşa nu avea vizor. La cât de dărăpănată era casa, era de mirare că avea uşă. Era hotărât să nu deschidă. La o oră atât de târzie în noapte, nu putea fi decât un om cu gânduri necurate.
Încetişor, luă scaunul din bucătărie şi îl propti în uşă. Tunete şi fulgere! Şi acesta scârţâia. Apoi păşi cu grijă, îndreptându-se spre odăiţa de lucru, care-i servea şi drept dormitor. Stinse repede veioza şi se aşeză pe marginea patului. Auzi paşii de afară ocolind cocioaba şi oprindu-se în dreptul ferestrei de sus, de lângă tavan.
Privi cu groază nişte ghete ascuţite şi poalele unei mantii luminate doar de felinarul de vizavi. Făptura aceea neagră se aplecă şi îşi apropie capul, acoperit cu glugă, de geam. Ion Popescu simţi cum i se zburleşte părul în cap de groază. O sudoare rece îi lipise cămaşa de trup. Nu vedea ochii aceia, dar ştia, pur şi simplu ştia că ei îl văd. Simţea aceeaşi neputinţă cu cea încercată în starea de semitrezie, când vrei să te mişti, dar eşti paralizat, la cheremul făpturilor din vis…
Totul dură câteva clipe, dar lui îi păru o eternitate. Eternitatea aceea în care pesemne se măsoară nemurirea… Silueta se îndepărtă cu paşi grăbiţi. Ion Popescu se apropie de geam şi privi trotuarul încă umed de ploaia serii. Creatura dispăruse!
Se scărpină în cap uluit, încă speriat, întrebându-se ce anume ar fi făcut un mare scriitor în locul lui. Apoi se bătu cu palma peste frunte: cum de nu se gândise?! Era Muza! Ea trebuie să fi fost! Doar o invocase…
Bâjbâi prin întuneric, mai luă o înghiţitură de cafea şi se întinse în pat, cu mâinile sub cap. Prea multe emoţii într-o singură zi! Discuţiile cu partenerii de afaceri, ultimele aranjamente, despărţirea de Lola, mutatul, micile cumpărături… Şi apoi făptura aceea întunecată… Hotărât lucru! Avea să doarmă bine, profund, odihnitor, pentru a fi în formă a doua zi, a doua noapte…
Adormi, într-un sfârşit, întrebându-se despre ce să scrie. Se trezi abia la amiază, simţindu-se parcă mai obosit decât atunci când se culcase. Somnul îi fusese zbuciumat, chinuit de nişte vise ciudate. Se făcea că nişte mâini nefireşti, cu multe, multe degete, îi cuprindeau fruntea şi îi opreau gândurile, ţinându-i imaginaţia în loc. Iar casa parcă îl strângea în nişte chingi nevăzute...
Scutură din cap, ca pentru a se elibera de orice fantasmă, şi merse să-şi pregătească o cafea. În ibric găsi un fluture mort, înecat într-o mare neagră de cafeină. Spălă ibricul şi puse apa la fiert. Apoi intră în baie. De fapt, era un soi de debara, cu o chiuvetă şi un closet. Duşul consta într-un furtun pornit din robinetul de la chiuvetă, iar apa se scurgea într-o gaură din podea. Îi convenea de minune. Obişnuit cu luxul, îşi imagina că acest contrast izbitor avea să-i asigure biletul pe drumul spre nemurire.
Se spălă pe faţă cu apă rece. Oricum, apă caldă nu avea. Se gândea să-şi lase barbă şi să facă duş cât mai rar. Inspiraţia nu venea dacă nu simţea izul decăderii, se gândea el plin de mândria de a face parte din lumea marilor scriitori. Nu mai trebuia decât să scrie romanul şi gata! Nemurirea avea să-i aparţină.
Îşi aduse aminte de ibric şi se întoarse în chicinetă. Făcu o cafea slabă, lungă, precum un ceai de cafea, ca şi cum pulberea neagră şi parfumată ar fi fost pe terminate. De fapt, cutia era plină, o cumpărase cu o zi în urmă. Fu zgârcit şi cu zahărul. Aşa se poartă un om nevoiaş, nu? 
La mâncare nu putea însă renunţa. Doar avea nevoie de energie! Desfăcu o conservă de ton şi savură fiecare îmbucătură. La sfârşit, se linse pe degete, cum ştia el că fac cei din lumea proastă. El mânca numai cu tacâmuri de argint, simandicos. Dar acum trebuia să se sacrifice…
Turnă cafeaua într-o cană ciobită (o ciobise chiar el, intenţionat, după ce o cumpărase din supermarket). Se gândi să privească niţel în lungul străzii, la oamenii aceia muritori care păşeau cu indiferenţă pe lângă fereastra sa de mare scriitor.
Deschise uşa. Piciorul i se izbi de ceva. Privi în jos şi văzu o cutie din lemn. Ridică din sprâncene uimit şi îşi ţuguie buzele, suflând în cafea. Ce-o fi asta? Vreo farsă de-a prietenilor? Puţin probabil. Ştiau doar că nu îi plac surprizele. Să fie vreun cadou din partea vecinilor? Dar se mutase seara târziu, pe întuneric.
Ciudat lucru! Apoi îşi aminti de silueta neagră, de ochii nevăzuţi care îl priviseră. Asta trebuia să fie! Mana în care ţinea cana începu să-i tremure. Lăsă cafeaua în hol, pe o policioară şi începu să arunce priviri piezişe spre cutie, de parcă s-ar fi aşteptat să găsească o bombă înăuntru sau să-i sară în faţă o mâţă cu gheare ascuţite şi colţi rânjiţi.
Se aplecă încet, privind în jur. Deschise capacul cutie cu mare grijă, ţinându-şi capul la mare distanţă. Apoi privi înăuntru. Ceea ce văzu îl lăsă cu gura căscată. Cutia era plină cu litere şi cuvinte decupate dintr-o carte. Hârtia era prea albă ca să poată proveni dintr-un ziar.
Era uimit şi încântat, în acelaşi timp. Muza îi făcuse un cadou. Trebuia doar să pună literele şi cuvintele în ordine şi romanul său avea să fie gata! Bucuros, duse cutia în odaie şi o puse cu grijă pe masă.
Se uită în calendar. Era abia cea de-a doua zi. Avea destul timp. Acum, că primise acest ajutor neaşteptat, îşi putea permite să se relaxeze. Se gândi să se apuce de lucru în ziua următoare, plin de energie.
Ion Popescu purcese, într-adevăr, la lucru, în ziua următoare. Îi trebuiră 13 zile ca să sorteze literele şi cuvintele. La sfârşitul lor, epuizat, îşi îngădui o după-amiază de odihnă. Urma partea cea mai interesantă: asamblarea. 
Îşi dădea seama că procesul avea să fie extrem de anevoios, dar nu se îndoia de reuşită. Doar primise ajutorul Muzei. Prin urmare, a doua zi se puse pe treabă. Numai că nu ştia cu ce să înceapă. Privi cele două grămezi plin de ciudă. Se întreba cum este posibil ca nişte biete bucăţele de hârtie inofensive să-i dea atâta bătaie de cap.
Trecură zilele şi Popescu nu progresa în nici un fel. Îşi lăsă barbă şi renunţă la orice legătură cu igiena. În cele din urmă, se gândi să nici nu mai mănânce. De fapt, şi proviziile erau pe terminate.
Se apropia sfârşitul lunii. Nu mai dormea, nu făcea decât să întoarcă bucăţelele de hârtie pe toate părţile şi să le aşeze pe podea în zeci de permutări.
Ultima zi trecu fără ca el să-şi dea seama. Era cufundat în lucru. Trebuia să devină nemuritor cu orice preţ. Deodată, auzi o bătaie în uşă. Îşi dădu seama că Muza îi făcea o nouă vizită. Fericit, alergă la uşă. O deschise şi fu cuprins de deznădejde. Nu era nimeni. Coborând însă privirea, văzu o cutie din lemn aşezată pe pământ. Zâmbi, o apucă înfrigurat şi merse în cameră. Deschise cutia nerăbdător, fiind convins că era vorba despre un nou ajutor.
Lumina lămpii căzu pe titlu: „Dicţionarul explicativ al limbii române“. Rămase uluit. Nu înţelegea nimic. Obosit, aruncă dicţionarul într-un colţ şi izbucni într-un plâns nervos. Se trânti în pat şi, în cele din urmă, somnul îşi făcu milă de zbuciumul său.
Se visă la circ. Un magician îşi făcea numărul. Mii de bucăţele de hârtie pluteau prin aer, precum confetti de Revelion. Magicianul reuşi să le adune pe toate cu bagheta şi să le aşeze, cuminţi, într-un joben. Apoi spuse nişte cuvinte magice şi îşi trecu mâinile înmănuşate peste bucăţelele de hârtie. Din joben ieşi singură, de parcă ar fi avut o viaţă proprie, o carte. Publicul începu să râdă şi să-l arate cu degetul pe Ion Popescu. Acesta, cuprins de ruşine, încercă să se ascundă sub banchetă. Vocile deveneau asurzitoare şi toate rosteau parcă o singură propoziţie. În sfârşit, înţelese: „Nu vei fi nemuritor!“
Ion Popescu sări din pat îngrozit, gâfâind. Când reuşi să se dezmeticească, se întrebă cum îi mai merg afacerile, ce mai face Lola...

Julia Kretsch
30-31 August 2006
Constanţa